Valuri urbane

Valurile furau din lumina reflectoarelor. Valurile e mult spus, dar îmi plăcea să le numesc așa pentru că le confeream o oarecare credibilitate acestor mișcări ondulatorii ce se voiau regine între temnițe de asfalt. Râul ăsta asmatic îmi inducea pe timpul zilei o stare de sufocare urbană pe care nu voiam să mi-o însușesc. Seara în schimb… îmi placea să cred că toți trecătorii ar avea un loc sub aceste ape ce abia confereau mirosul de viață.

Fire de iarbă răzlețe sfidau urbanizarea și parcă le plăcea să fie ignorate. Oamenii tind să se piardă în decorațiuni artificale și uită să își redreseze atenția către micile miracole ale naturii neîmblânzite. Îmi lămuream gândurile uitându-mă în josul acestor zvâcniri spontane și voiam să uit că ele sunt delimitate de garduri ruginite și de această formă de artă abstractă pentru stoicii clasicului, numită graffiti. Mă mai supărau si pancartele ce te fac să îți ridici privirea către macarale ce strică norii. Nevoia de extindere în sus acaparează extinderea de jos, în laterale. Ce naivi sunt oamenii… spectatori la reinventarea Babelului cu materiale diferite. Înlocuim cu nerușinare speranța cu sticla.

N-aș vrea să mă plâng, dar îmi place să fac abstracție de orice beton care îmi încețoșează visele. Dacă doar umbra lui m-ar supăra… ar fi în regulă. Dar ce ne facem cu greutatea lui?

Revenind la ce voiam de fapt să exprim… îmi place apa. Și mă preling mereu cu gândul spre ideea că acolo-i casa mea.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *