Iubind mereu

Mergeam pe ritmul cheilor și îmi căutam gardul. Vocile îmi trepidau printre gânduri și tot ce speram era să vin. Cu o floare nu se face primăvară, dar fără ea e mult prea toamnă…

Mereu a trebuit să plec… să-mi plec gândurile, să-mi plec privirile sau să te fac să-ți plece speranțele.

Mereu a trebuit să fug… de ploaie, de dor, de mine, de noi, de despărțirile noastre… să le anticipez.

Mereu m-am mustăcit nehotărâtă în fața indicatoarelor și mă ghidam cu ajutorul norilor. Nori de ceață, de fum sau de furtună. Orice gri care părea palpabil.

Mereu m-am chinuit să uit… să uit drumuri și cuvinte, clipe și mirosuri, umbre și tonuri. Să mă uit prin tine, spre mine, undeva unde trecutul nu s-ar mai fi proiectat asupra viitorului.

Îmi rupeam mâinile într-ale tale și nu puteam să te privesc fără să mă doară că întruchipezi o esență evaporată. Nu știu în ce măsură voiam sau în ce măsură aveam nevoie de anumite lucruri, cert este că îmi simțeam eul pe de o parte estompat și pe de altă parte secat, ronțăit.

Mă durea în nesfârșite rânduri și în cuvinte noi. Mă durea neajunsul de a nu putea da glas unor emoții.

Iubesc cu ochii, iubesc cu gândul. Iubesc mirosind, iubesc palpând. Dar cert este că iubesc. Într-un mod curios și nestatornic. Trec peste iubire iubind din nou. Iubesc să analizez și analizându-te… te iubesc. Cel mai mult iubesc ceea ce tu nu vezi în tine deoarece se formează și este vizibil doar în interiorul meu.

Iubesc defectele ce pot fi reinventate și sunetele ideilor mele în timp ce își explică iubirea. Iar ceea ce valorez mai mult… iubesc să mă surprind iubindu-te.

 

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *