Cum să posezi frumosul

Aveam o pasiune pătimașă: îmi plăcea frumosul. Îl savuram îndelung lăsându-l să observe asta. Am fost progresiv criticată pentru felul în care îl căutam neîncetat în focuri și ipostaze mai degrabă dubioase. Fără nonșalanță, îmi aruncam privirile și mâinile pe orice îmi stârnea curiozitatea. Dar marea mea problemă a fost că aveam o manieră aparte de a recunoaște și distinge frumusețea. În apărarea mea, pot adăuga doar că m-au atras mereu anomaliile.

Mă asculta fascinat și puteam să văd cum vibrează în ochii lui tinerețea și dorința de cunoaștere. M-ar fi atins timid, dar își controla zvâcnirile încercând să nu pară vizibilă stângăcia sa. Mă emoționa puritatea unor sentimente ce nu fuseseră construite pe cimitire de amintiri. Mă emoționa să fiu focarul unor instincte ce cutreierau celule mai june decât ar fi fost corect să corup.

Îi spuneam să nu-mi vorbească pe tonuri de speranță. Îi spuneam că nu-i voi fi aliat în simțiri. Îi spuneam că îi voi susține tonurile de iubire doar prin dezamăgiri. Apoi el transpunea totul în tonuri de iertare și voia să primească alinare din milă. Îmi dădeam seama că el fusese liber si eu l-am umbrit. Este dificil să nu distrugi frumosul după ce îl posezi. Ce ciudat să ofliești un lucru ce încă nu imbujorase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *